Pagina satului Rafnic

mm Satul Rafnic este aşezat pe latitudinea 45,23133 grade şi longitudine 21,79227 grade, în partea de sud-vest a Reşiţei şi deci şi a întregii zone a Banatului. Altitudinea aşezării este de 215 m faţă de nivelul mării.
mmmAşezarea satului este între dealurile: la nord-vest Bichin Breg, la sud Jupanaţ, în vest Dîlghi Hrt. Prin mijlocul satului curge pîrîul Rafnic, un pîrîiaş ce provine din mai multe izvoare, precipitaţii şi topirea zăpezilor de pe dealuri.
mmmNumele satului Rafnic, provine de la turci. Înainte de anul 1558 cînd turcii încă nu ocupaseră aceste locuri, satul se numea Selişte şi se afla dincolo de dealul ce se află acum în vestul Rafnicului (Dlghi Hrt). Aceste locuri au fost cotropite de către turci, pînă în 1718, deci 160 de ani.
mmmBiserica a fost construită în anul 1788. Înainte de construirea acesteia, întrunirile religioase se ţineau în casa de la numărul 86. Se presupune că şi şcoala a fost în aceeaşi clădire. Din anul 1800 datează prima şcoală. Religia populaţiei pînă la Maria Tereza, a fost greco-catolică, după care s-a trecut la romano-catolicism.
mmmSe spune că această populaţie ar fi originară din Bosnia-Turcească. La un moment dat, a plecat în căutarea hranei pentru animale, pămînt şi adăpost, asupriţi fiind de către turci. Ca popor migrator paşnic ar fi plecat în anul 1434, au trecut Dunărea şi s-au răspîndit în diferite părţi ale regiunii Banat. Migraţiunea a durat pînă în anul 1443 (9 ani). Au trăit complet dezorganizaţi pînă în vremea domniei Mariei Tereza care a poruncit să se organizeze, creîndu-se cele şapte sate caraşoveneşti. Desigur, aceasta este o variantă din cele care circulă şi sînt agreate de comunitatea de aici şi din cele care pot fi documentate istoric. Primele atestări documentare datează din anul 1726.
mmmOcupaţia de bază era creşterea animalelor, păstoritul şi pomicultura. O mică suprafaţă de teren se cultivă şi cu cereale şi alte plante. Cea mai mare, însă, este acoperită cu livezi de pruni, meri şi peri. Produsele (fructe, ţuică) erau vîndute în satele de la pustă (din zona de cîmpie). Se ajungea pînă la hotarul cu Serbia, comerţul făcîndu-se pe sistemul schimbului în natură. Caraşovenii dădeau fructe şi ţuică şi primeau în schimb cereale. În general, capul familiei şi un copil petreceau mai tot timpul pe drumuri pentru tranzacţii (aceste schimburi erau practic singurul mod de supravieţuire). Familia rămasă acasă, se ocupa cu pregătirea nutreţului pentru iarnă, creşteau animalele şi îngrijeau culturile.
mmmFemeile, în general se ocupau cu prelucrarea cînepii, confecţionînd haine şi podoabe pentru cuverturi.
mmmDin anul 1800 datează prima şcoală. Din momentul în care au apărut primii învăţători, şcoala a fost de 6 ani, timp în care copiii mergeau zi de zi la şcoală, două ore dimineaţa şi două după masă. Printre (primii) învăţători au fost: Mihai Dobre, Rachel Autel, Spilner Turanschi, Marta Raţ, dr.Bercovici, Mihai Curt, Iuţika din Checea, Iosif Sîlzici, Ion Crestin, Calofitou, Lungu, Vasile Corcea, Elena Dobre, Lidia Balicu iar primele manuale au fost aduse de la Zagreb.
mmmPînă în 1930 şcoala a fost confesională iar învăţătorul a fost plătit în natură de către oameni. Limba de predare a fost croată în general, dar pe timpul domniei austro-ungare limba a fost schimbată cu cea a stăpînilor, s-a revenit la limba croată după 1945, din 1961 s-a trecut la limba română, în prezent limba croată fiind predată într-o mare măsură. Actuala şcoală a fost dată în funcţiune în anul 1966.
mmmDacă în 1900 erau 792 de locuitori care locuiau în 170 de case din care doar patru erau din piatră şi doar 26 erau acoperite cu ţiglă, astăzi nu mai găseşti case din lemn sau pămînt, iar acoperişurile de şindrilă au dispărut complet. De altfel, şi ocupaţiile locuitorilor de aici au fost schimbate radical. Cei mai mulţi, sînt plecaţi în străinătate la muncă, livezile de pe dealuri trecînd pe planul doi sau fiind uitate.