





|
m |
Pagina
satului Rafnic
mm
Satul Rafnic este așezat pe latitudinea
45,23133 grade și longitudine 21,79227 grade, în partea de sud-vest
a Reșiței și deci și a întregii zone a Banatului. Altitudinea așezării
este de 215 m față de nivelul mării.
mmmAșezarea satului este între dealurile:
la nord-vest Bichin Breg, la sud Jupanaț, în vest Dîlghi Hrt. Prin mijlocul
satului curge pîrîul Rafnic, un pîrîiaș ce provine din mai multe izvoare,
precipitații și topirea zăpezilor de pe dealuri.
mmmNumele
satului Rafnic, provine de la turci. Înainte de anul 1558 cînd turcii
încă nu ocupaseră aceste locuri, satul se numea Seliște și se afla dincolo
de dealul ce se află acum în vestul Rafnicului (Dlghi Hrt). Aceste locuri
au fost cotropite de către turci, pînă în 1718, deci 160 de ani.
mmmBiserica
a fost construită în anul 1788. Înainte de construirea acesteia, întrunirile
religioase se țineau în casa de la numărul 86. Se presupune că și școala
a fost în aceeași clădire. Din anul 1800 datează prima școală. Religia
populației pînă la Maria Tereza, a fost greco-catolică, după care s-a
trecut la romano-catolicism.
mmmSe
spune că această populație ar fi originară din Bosnia-Turcească. La un
moment dat, a plecat în căutarea hranei pentru animale, pămînt și adăpost,
asupriți fiind de către turci. Ca popor migrator pașnic ar fi plecat
în anul 1434, au trecut Dunărea și s-au răspîndit în diferite părți ale
regiunii Banat. Migrațiunea a durat pînă în anul 1443 (9 ani). Au trăit
complet dezorganizați pînă în vremea domniei Mariei Tereza care a poruncit
să se organizeze, creîndu-se cele șapte sate carașovenești. Desigur,
aceasta este o variantă din cele care circulă și sînt agreate de comunitatea
de aici și din cele care pot fi documentate istoric. Primele atestări
documentare datează din anul 1726.
mmmOcupația de bază era creșterea animalelor, păstoritul și pomicultura.
O mică suprafață de teren se cultivă și cu cereale și alte plante. Cea
mai mare, însă, este acoperită cu livezi de pruni, meri și peri. Produsele
(fructe, țuică) erau vîndute în satele de la pustă (din zona de cîmpie).
Se ajungea pînă la hotarul cu Serbia, comerțul făcîndu-se pe sistemul
schimbului în natură. Carașovenii dădeau fructe și țuică și primeau în
schimb cereale. În general, capul familiei și un copil petreceau mai
tot timpul pe drumuri pentru tranzacții (aceste schimburi erau practic
singurul mod de supraviețuire). Familia rămasă acasă, se ocupa cu pregătirea
nutrețului pentru iarnă, creșteau animalele și îngrijeau culturile.
mmmFemeile, în general se ocupau cu prelucrarea cînepii, confecționînd haine
și podoabe pentru cuverturi.
mmmDin
anul 1800 datează prima școală. Din momentul în care au apărut primii
învățători, școala a fost de 6 ani, timp în care copiii mergeau zi de
zi la școală, două ore dimineața și două după masă. Printre (primii)
învățători au fost: Mihai Dobre, Rachel Autel, Spilner Turanschi, Marta
Raț, dr.Bercovici, Mihai Curt, Iuțika din Checea, Iosif Sîlzici, Ion
Crestin, Calofitou, Lungu, Vasile Corcea, Elena Dobre, Lidia Balicu iar
primele manuale au fost aduse de la Zagreb.
mmmPînă
în 1930 școala a fost confesională iar învățătorul a fost plătit în natură
de către oameni. Limba de predare a fost croată în general, dar pe timpul
domniei austro-ungare limba a fost schimbată cu cea a stăpînilor, s-a
revenit la limba croată după 1945, din 1961 s-a trecut la limba română,
în prezent limba croată fiind predată într-o mare măsură. Actuala școală
a fost dată în funcțiune în anul 1966.
mmmDacă
în 1900 erau 792 de locuitori care locuiau în 170 de case din care doar
patru erau din piatră și doar 26 erau acoperite cu țiglă, astăzi nu mai
găsești case din lemn sau pămînt, iar acoperișurile de șindrilă au dispărut
complet. De altfel, și ocupațiile locuitorilor de aici au fost schimbate
radical. Cei mai mulți, sînt plecați în străinătate la muncă, livezile
de pe dealuri trecînd pe planul doi sau fiind uitate.
|